Preferatul meu

Mărturisesc că am o simpatie specială pentru el, mai ales de când am aflat că nu îşi arată niciodată faţa. Nu ai nici o şansă să îl prinzi în flagrant, în timp ce încearcă să îţi îndese o portocală în pantof. Îmi place mult anonimatul lui

Mi se pare că locul lui a fost cumva uzurpat de către Moş Crăciun. Pănă şi numele(Santa Claus) i l-a cam şutit. Ce să mai spun de obiceiul cu cadourile în pantofi...Ei, dar trebuie să recunosc...doi e mai bine decât unul singur, deşi mi s-ar părea mai corect să nu vină chiar aşa, unul după altul.

Nu vi se pare o idee mai bună că unul să ne onoreze cu prezenţa undeva prin iunie sau august, când copiii duc puţin lipsă de motive de cadouri? În plus, aşa nu ar mai fi nevoie ca Moşu să vină pe placa de surf În Australia de exemplu...ar veni şi el prin nămeţi, ca tot Moşu!

M-am documentat puţin şi am mai aflat nişte lucruri chiar drăguţe despre Moşu meu preferat. De exemplu, am aflat că este o perioadă a anului cand lumea se întoarce, de aceea există în toata luna noiembrie o grămadă de ritualuri magice (Noaptea Strigoilor şi Săntandrei). Apariţia lui Sân' Nicoară aka Moş Nicolae pune capăt dezordinii şi aduce lumea pe făgaşul ei (începutul de an nou în tradiţia geto-dacă era chiar în această perioadă).

Mi-am adus aminte cu nostalgie şi de crenguţa aurie sau argintie pe care o lasă împreună cu cadourile lui. La mine în Cluj era obligatorie. Şi nu, nu are nici o legătură cu joarda de bătaie, nici un cantitatea de cuminţenie existentă în casă! Ele simbolizează nişte ramuri care urmează să înflorească...

Mi-o doream întotdeauna cât mai mare şi mai stufoasă şi nu ştiu voi cum faceţi(făceaţi) dar eu postam cizmele fiecărui membru al familiei pe marginea ferestrei, că doar pe acolo trecea Moşu...



"Băieţi fiţi pregătiţi...am auzit că Moş Nicolae nu îşi mai permite ajutoare...va trebui să ne împrietenim şi noi cu Rudolf şi băieţii lui, că altfel intrăm şi noi în şomaj!"

Parada

Nu ştiu ceilalţi(mulţi) participanţi ce au vizionat astăzi la parada clasică de unu decembrie, dar eu am văzut un alai de unicorni şi de cai înaripaţi, prinţi cu prinţesele lor, care fantastice de turtă dulce şi alte minunăţii...

Mă întrebaţi cumva unde am fost?

La bulevard, în zona Arcului de Triumf, ca toată lumea.

Mărturisesc însă că am trişat puţin... am stat cu spatele la stradă şi cu ochii pe Matei, care a savurat evenimentul aşa cum numai un copil de-aproape doi ani o poate face!





Am spus cumva că numai un copil de doi ani o poate face?

V-am păcălit.

Priviţi-l şi pe tati!





A fost cea mai fabuloasă paradă pe care n-am văzut-o!

O zi frumoasă

Pentru că avem multe de recuperat la capitolul ieşirilor şi pentru că a fost aşa o zi frumoasă, am înşfăcat copilul şi aparatul foto şi am petrecut prima parte a zilei outdoor.
Am găsit totul aşa cum l-am lăsat înainte de arestul forţat la domiciliu, doar că şi-a cam schimbat culoarea:

Îl iubim pe Thomas

O dovadă grăitoare a faptului că a crescut e felul în care reacţionează la vederea camerei de filmat. Dacă până nu demult îi ignora prezenţa, acum se cam intimidează...să însemne asta că trebuie să tăiem actoria de pe lista cu posibilele-viitoare-cariere?

După cele două săptămâni de febră/muci/tuse, tati a simţit nevoia să îi cumpere ceva frumos.
Aşa că a apărut însuşi Thomas, care ştie să facă şi baloane.

Super-jucărie, o recomand cu căldură! Succes garantat.

Mixed Feelings

Când ajungi într-un loc unde ţi-ai dorit să mergi, dar ai abandonat apoi ideea când ai auzit cât costă biletul, ai mari şanse să fii plăcut impresionată.

Totuşi, nu cred că ăsta este singurul motiv pentru care am decretat concertul de ieri seară un succes.

Mai degrabă aş da vina pe felul ei total nepretenţios, cald şi omenesc de a ne vorbi. Bucuria ei de a cânta, de a fi înconjurată de o sală plină ochi de oameni care se lasă pe mâna ei, fără reţinere.

A fost ca şi cum aş fi mers în vizită la un vechi prieten şi ne-am fi uitat împreună la albumul cu poze din liceu. Mi-a lipsit doar un pahar de vin roşu în mână.

Am ieşit de acolo cu zâmbetul pe buze şi cu bateriile complet încărcate.

Bine, bine, dar unde e partea cu mixed feelings, vă întrebaţi poate.

Păi ea apare fix în momentul în care am ajuns acasă şi am deschis teve-ul. Mare greşeală...

Ştefan, îţi mulţumesc.

Un sfat părintesc

Ieri, după aproape o lună de stat cu cojoacele sub plapumă şi de spălat la lighean, au venit cu CONTORUL...acum spăl vasele chiar dacă nu sunt murdare, doar de plăcerea apei calde de pe ţeavă.

După ce procesul de instalare a luat sfârşit iar domnii de la distrigaz s-au răspândit pe la casele lor, sau poate pe la alţii care îi aşteptau mai ceva decât pe Moş Gerilă, domnu Gheo, responsabil cu lucrarea noastră, cel care ne-a tras ţevile prin casă, a ţinut să îl ia deoparte pe soţ şi să îi ofere un sfat părintesc:

"Ascultă la mine, Ştefane, pentru că îmi eşti simpatic, îţi dau un sfat.

Şi eu eram ca tine. Alergam toată ziua, lucram de îmi săreau capacele...

Şi am ajuns la concluzia că nu e bine, aşa te îmbolnăveşti...încearcă să îţi găseşti un loc unde să nu faci nimic toată ziua, doar să stai şi să primeşti şpagă"!!!!!!

Eu nu v-aş crede dacă mi-aţi povesti întâmplarea asta, pe cuvânt.
Am fost mereu tentată să spun că nu există oameni reali, aparent de bună credinţă, care gândesc aşa...

Altfel de hrană

Cred că e definitoriu pentru oricare dintre noi felul cum arată spaţiul în care am ales să trăim, indiferent că e o ditamai vila cu grădină sau o simplă garsonieră confort trei.

Constat în ultima vreme, o grijă tot mai crescută în ceea ce priveşte mâncarea noastră cea de toate zilele (să fie cât mai naturală, cultivată sau crescută în medii cât mai "bio"). E un lucru cât se poate de lăudabil, dar nu e suficient. Nu. La fel, dacă nu chiar şi mai importantă este hrana pe care o oferim sufletului nostru. Şi ma gândesc aici la muzica cu care ne înconjurăm; la cărţile pe care le citim; la locurile pe care le frecventăm. Câte spectacole aţi văzut în ultima vreme? Dar concerte?

Mergând mai departe cu raţionamentul ăsta, am ajuns la concluzia că e vital să ne înconjurăm de oameni frumoşi. E un raport direct proporţional între calitatea celor din jurul nostru şi creşterea personală. Dar să ne înţelegem: nu spun că dacă începem să ne învârtim printre conferenţiari sau alte somităţi vom deveni automat mai buni.

Spun doar că apariţia unor personaje speciale în cercul nostru intim e un semnal al unei oarecare creşteri personale. E vorba de existenţa comunicării, care apare numai dacă vă găsiţi pe aceeaşi lungime de undă.

Dar ce vreau eu să spun de fapt aici? Vreau să vă îndemn să vă cultivaţi cu grijă relaţiile speciale pe care le aveţi, să ţineţi cu dinţii de ele, să nu lăsaţi timpul prea puţin, distanţa, sau mai ştiu eu ce, să se interpună între voi...

Apropo de oamenii speciali la care ţin mult, vă invit mâine la un vernisaj la MNAC.

Cât despre păpuşile lor, promit să scriu un post dedicat, e incredibil ce fac fetele astea.