Ce se poartă

Da, Pavel se poartă foarte bine. Se poartă în wrap, ori de câte ori rămân singură acasă cu ambii moștenitori.Vă spun sincer, e soluția salvatoare. Așa pot să am mâinile libere ca să îl ajut pe Matei să își desfacă cureaua de la pantaloni sau să îi tai un măr cubulețe. Și Pavel doarme adânc după primele 2 secunde după ce îl instalez confortabil mulat de corpul meu. Iar sunetele pe care le scoate merită înregistrate :fornăie, oftează de plăcere.

Diana a răspuns imediat apelului meu lansat după ce a venit Pavel și mi-a adus personal wrap-ul elastic mult visat. Mi-a arătat cum să folosesc și slingurile din dotare, moștenite de la Matei dar utilizate doar la vârste mai înaintate.

Deocamdată, la dimensiunile lui Pavel, wrap-ul mi se pare cel mai potrivit. Mai așteptăm câteva luni pentru celelalte variante de purtare, deocamdată îl țin atât de aproape și atât de bine, încât nu l-aș mai da jos pentru nici un motiv.

Mulțumesc mult Diana, că m-ai ajutat să devin o înfocată mamă purtătoate!

Și la final, o poză dragă mie:

V-am mai spus că iubesc surprizele?

Matei la o săptămână



Matei la trei ani, o luna și o săptămână



Pavel la o săptămână

Evident, nu m-am putut abține de la comparații. După cum se vede cu ochiul liber, băieții mei sunt destul de diferiți în bebelușia lor.

Privind evoluția lui Matei, nu pot să nu fiu curioasă în ceea ce îl privește pe Pavel. Oare el cum va fi peste câțiva ani? Chiar nu am nici o idee și îmi place la nebunie lucrul ăsta!

Ei doi

Saga imaginilor nemuritoare continuă...

Și să ne înțelegem: Matei e și el "un bebe mic", nici prin cap să nu vă treacă să spuneți că e "un băiețel mare"! Eu sunt în regulă cu asta, atâta timp cât cei doi bebe se iubesc:)

Nu îmi vine să cred cât de mare se face un bebe mic în trei ani...

Is It Love?

Cuvinte multe nu am zilele astea, las imaginile să vă povestească despre ce e vorba zilele astea la noi în casă.

Se mănâncă muuult, se doarme și se IUBEȘTE.

The White Magic Powder

Înainte de a vă spune povestea nașterii lui Pavel, simt că e obligatoriu să vă împărtășesc povestea alăptării lui. Și asta cât mai repede, pentru că nu vreau să uit nimic.

Faptul că sunt o adeptă înfocată a alăptării nu cred că e un secret pentru nimeni. Dacă în cazul alăptării lui Matei începutul a fost puțin confuz, nu prea știam cum să fac dar eram foarte încăpățânată pe idee, plus că am avut noroc și cu dna Culcer pediatră în primele săptămâni, acum nu am mai avut nici un dubiu că voi alăpta din prima clipă. Vorbisem cu doctorul ginecolog și stabilisem că-mi va pune pile dacă e nevoie, dar că eu îmi vreau copilul în cameră cu mine cât mai repede.

Imediat după naștere însă m-am trezit într-un salon de trei paturi fără bebeluși. chiar dacă eram obosită moartă l-am sunat pe doctor și i-am amintit de înțelegerea noastră. În cinci minute a fost în salon și mi-a aranjat mutarea într-un salon tot de trei persoane însă cu paturi pentru bebe. Am fost puțin uimită când am văzut că acolo era doar o singură fată fără bebe, iar restul era liber. Apoi am aflat că fata născuse de o săptămână deja dar că avea copilul prematur și mai dura până să-l primească. Nu am înțeles deloc logica după care se distribuie mamele în saloane la Cantacuzino(căci acolo se desfășoară povestea noastră).

Pavel a apărut și el după câteva ore, iar primul lucru pe care l-am auzit a fost "Staí liniștită, copilul e sătul, ne-am ocupat noi". A fost singura dată când le-am lăsat(evident, fără voia mea) să se ocupe ele.Ei bine, de aici încolo a început frumoasa noastră poveste de dragoste, cu alăptare la cerere, oricât de mult, cu Pavel care a supt fără probleme, cu mine care am avut din ce în ce mai mult lapte.
Iar după patru zile la externare, am uimit tot personalul(doctori și asistente) când le-am mărturisit că e-un copil hrănit DOAR de la sân. Am fost privită vă jur, ca pe un fenomen al naturii. Nu cred că se întâmplase prea des așa ceva acolo unde le-am auzit spunând mereu proaspetelor mămici: "Cinci minute la un sân, cinci la celălalt și apoi vii la mine să îți dau completare, că sigur nu ai lapte".

E trist, extrem de trist că întâlnim așa ceva într-o maternitate în care mereu sunt internate câteva zeci de gravide, multe dintre ele la primul copil. Pentru că de ele mi-e cel mai milă. Neinformate suficient, ajung acolo pe mâna unor asistente sau chiar doctorițe pediatre care se poartă de parcă ar fi plătite de marile firme producătoare de lapte praf. Parcă misiunea lor este să îndepărteze cât mai multe mămici de miracolul numit alăptare. Am văzut o singură dată pe una din aceste angajate ale sistemului încercând să ajute o mămică la alăptare, o mămică ce nu reușea să pună copilul la sân, cel mic ne-reușind să se "mufeze" bine. Și a făcut-o într-o manieră atât de "elegantă" încât la final mama se simțea total incompetentă și vinovată că nu are suficient lapte. Am vrut să o întreb pe respectiva "calificată" în ale pediatriei dacă nu e cumva vina lor că mamele de acolo nu prea au lapte în condițiile în care bebelușii se satură mereu cu laptele lor praf...De unde să știe sânii să facă lapte dacă cererea e atât de mică? Ele nu au auzit oare că e vorba de o relație foarte precisă de cerere și ofertă?

Acolo, în salonul meu de trei paturi unde am reușit să le învăț de bine pe celelalte două fete care mi s-au alăturat de-a lungul celor trei zile petrecute acolo, am întâlnit-o și pe Irina de la "Naște cum simți" și am simțit că mai este speranță. Probabil una mică, dar cred că fără întâlnirea asta aș fi venit de acolo complet bolnavă... Lupta pe care o duc ele acolo mi se pare total inegală, dar vitală.

Sfatul meu viitoarelor mămici care ajung aici din întâmplare este să se informeze cât mai mult înainte de naștere, în așa fel încât, odată ajunse în spital, să nu cadă în capcana completărilor, să nu se sperie de imaginea nopților nedormite petrecute cu cel mic, sau al plânsurilor aparent de neconsolat. E nevoie de muultă muultă răbdare în a crește un pui, dar e atât de frumos și plin de recompense!

Scuzați eventualele greșeli din acest text, a fost scris în condiții tare vitrege, dar cum spuneam, mi s-a părut o datorie să o fac:)

Home sweet home

Presimt că, cel puțin pentru o perioadă, blogul ăsta va deveni puțin monoton, axat în special pe pozele cu Pavel. Nu de alta, dar sunt atât de cucerită de mutrișoara lui, încât nu mă pot opri să mă uit/minunez non - stop de minunea care a intrat în viața noastră.

Bineînțeles, vor urma și imagini nemuritoare cu cei doi frați și cât de curând, poze cu ochii deschiși:)

Later edit:



Spuneți sincer - ce poate fi mai frumos decât asta?

În sfârşit acasă

Vă mulţumesc pentru toate urările, telefoanele şi gândurile bune pe care le-am primit zilele astea. Încă nu îmi vine să cred că e adevărat ce trăiesc, atât de magic şi cumva surprinzător e totul. Fără nicio exagerare. Despre cum a decurs naşterea vă voi spune altă dată. Vă spun doar că pe cât de dureros a fost, pe atât de rapid s+a transformat într-o amintire frumoasă. Şi da, sunt mândră de mine, că am născut de două ori câte un copil de 4 kilograme, în modul cel mai natural şi firesc posibil, fără peridurală şi vă spun că se poate.

Aş vrea să spun multe acum, dar cum probabil vă imaginaţi, nu prea am timp.

Un singur lucru. Am alăptat de la început fără probleme, Pavel e un mâncăcios, iar ceaiul de anason, chimen şi fenicul a făcut o treabă grozavă până acum:)

Probabil vă întrebaţi cum a reacţionat Matei. Vă spun doar că ne-a depăşit toate aşteptările: e tandru şi prietenos cu fratele lui mic. Acum câteva minute, când Pavel a început să plângă de foame, Matei mi-a luat-o aproape înainte şi i-a oferit din mărul din care tocmai ronţăia tacticos.

meet Pavel

Bun venit în lumea noastră!

De câteva postări bune v-am tot dat emoţii prin titlurile alese (tensiunea ultimelor zile şi-a spus cuvântul), acum trebuie să vă dăm vestea cea MARE: Pavel cel mic s-a hotărât să vină pe lume azi de dimineaţă - pe la ora când toată lumea doarme dusă!
Ca să trecem şi prin datele tehnice, are fix 20 grame peste greutatea de la naştere a lui Matei (3,970), însă cel mai important, este sănătos şi pofticios.

Raluca îşi revine încet-încet după aventura nocturnă, a fost un pic mai complicat, dar din fericire şi mai scurt ca prima dată. E tare fericită şi uimită că a trecut şi prin asta... din nou. De fapt, am simţit amândoi aceleaşi senzaţii şi emoţii ca la Matei, probabil şi cu aceeaşi nuanţă palidă a feţelor :))

Ce mă bucură mult e că Pavel stă chiar lângă mămica lui, fără problemele cu mersul până la neonatologie la ore fixe pe care le-am întâmpinat la Giuleşti. Toată lumea este amabilă şi drăguţă cu Raluca, Cantacuzino e un spital curat şi destul de civilizat. Dar despre astea, cu altă ocazie, când suntem cu toţii acasă şi vom depăna amintiri...

Mâine sperăm să-i facem o vizită prelungită lui Pavel, Matei e foarte dornic să-şi cunoască frăţiorul. Vom avea la îndemână şi aparatul foto, aşa că foarte curând îl veţi cunoaşte cu toţii.

De dimineață

Mda, voiam să scriu mai repede aici, dar nu am putut din motive de net... Long story short, dacă de 8 martie am primit flori și îmbrățișări fierbinți, de 9 martie am primit...o răceală/viroză de toată frumusețea. Și cum bine știți, gravidele nu prea se pot doftorici altfel decât naturist/băbește, am făcut doar inhalații cu sare și am băut la zeamă de ridiche neagră cu miere și alte siropuri permise(pătlagină etc) cât să-mi ajungă pentru un an. Nu am scris nimic ca să nu ziceți că mă plâng iar de ceva, o fac acum pentru că lucrurile merg pe calea cea bună, tocmai am fost să mă asculte cineva la plămâni că nu îmi plăcea deloc cum se auzea tusea mea.

Cum spunea Ștefan: ne vom aduce aminte de perioada asta pre-naștere, ca de un moment greu peste care am trecut cu brio și din care am ieșit cu toții mai puternici și mai imunizați:)

Îmi era groază doar să nu se grăbească Pavel să ne cunoască, pentru că ar fi avut surpriza(neplăcută - zic eu) să fie întâmpinat de o mamă cu mască pe față, deloc prietenoasă.

Cum spuneam, lucrurile sau îndreptat, încă puțin și sunt complet pe picioare.

Dacă tot am fost azi la spital pentru plămâni, medicul ginecolog a profitat ca să îmi facă și un control scurt al situației sarcinii. Mărturisesc că nu am fost foarte surprinsă când m-a întrebat dacă nu vreau să rămân ca să nasc. Colul e complet deschis/șters/moale, numai bun de născut.

Din nou l-am făcut să râdă când i-am răspuns că "nu vreau să rămân pentru că nu îmi vine să nasc". Știu că sună caraghios, nu e un moft, dar țin morțiș să nasc atunci când va vrea copilul să o fac, cu contracții pe bune, neprovocate de nimeni altcineva. Cum spuneam și aici, cred cu tărie că ăsta e primul lui act de voință.

Cert e că mult nu mai este, îl simt că nu mai e mulțumit deloc cu situația actuală cam claustrofobică.

O zi specială

E primul an când am simțit cu-adevărat că am trecut bariera în tabăra sărbătoritelor. Dacă până acum, statutul ăsta de femeie era cumva bun pentru altele, mai împlinite și realizate, eu percepându-mă încă în tabăra cea făcătoare de cadouri, nu primitoare, anul acesta, datorită unei serbări total neașteptate la grădiniță, lucrurile s-a schimbat.

Bine, ele erau așa de ceva ani, doar că eu nu le vedeam cum trebuie.

Ieri m-am surprins în postura de mamă/cloșcă mândră de puiul ei, nu pentru că făcea ceva deosebit, nu pentru că îmi dădea nu știu ce cadou sau că îmi cânta un cântec tematic, ci pentru simplul fapt că îl vedeam acolo, pe scăunel, alături de colegii lui de grupă.

Mi-am dat seama acum că, deși mergem la grădiniță de câteva luni bune, nu am scris aici aproape nimic legat de subiect și îmi pare rău.

Îmi pare rău pentru că nu v-am împărtășit încă nimic din experiența asta care s-a dovedit a fi una mai mult decât pozitivă, din toate punctele mele de vedere. Copilului îi place, e iubit, e stimulat spre multe lucruri noi.

Să mă-nțelegeți: nu spun acum că a devenit mic geniu, care să știe deja să scrie și să citească, sau care vorbește engleză și știe să numere de la 10 la 1. Chiar nu-mi doresc nimic din toate astea. mă surprind mereu că mi se încrețește fruntea și mi se ridică o sprânceană când aud mămici lăudându-se cu tot felul de performanțe din astea mult peste vârsta copilului. Nu spun că nu ar fi în stare, după cum cred că ați văzut și voi, generațiile care se nasc acum sunt speciale, sunt altfel decât eram noi la vârsta lor.

Spun doar că e mai bine dacă ne canalizăm puțin energiile în alte direcții, dacă încercăm să le modelăm caracterul, să-i facem să fie generoși, altruiști, cu sufletul deschis, curajoși. Astea da! Astea da realizări, mult mai importante și mai folositoare a la long.

Cât despre celelalte, cu bastonașele, cifrele, coloratul în contur, nici o grijă - le prind din zbor și știu să îți arate singuri ce anume le place, asta atâta timp cât rămân la nivel de joacă.

Ziceam că scriu de grădiniță, dar văd că am luat-o puțin pe arătură...ce să-i faci? Sunt poate prea gravidă pentru-a urmări conștiincioasă un subiect:)










Tot creditul foto merge la Andreea, mult mai pe fază decât mine!(eh, ea știa la ce să se aștepte, doar a mai trecut prin asta:)

Am găsit un fluture

Așa cum mi s-a prezis(dorit), viroza păcătoasă a lui Matei a trecut complet într-o săptămână, iar băiatul a fost livrat cu greu azi de dimineață la grădi. Se obișnuise acasă, să se corcolească în patul lui mami și să fie tratat ca un prințișor.

În timp ce îmi făceam(într-un final glorios) bagajul pentru maternitare, am avut o senzație din ce în ce mai pregnantă că s-a schimbat ceva. S-a schimbat ceva în feelingurile mele, în felul în care mă raportez la evenimentul ce se apropie cu pași repezi. Am realizat apoi că schimbarea are loc de ceva vreme, doar că eu eram atât de axată pe problemele de care v-am povestit, că aș fi pierdut probabil momentul. Vorbesc aici de o stare specială, de euforie amestecată cu nerăbdare amestecată cu emoție amestecată cu puțină frică. Un cocktail unic, pe care nu cred că-l mai simți de multe ori în viață.

Bineînțeles, nimic din toate astea nu se vede dinafară. Dinafară îmi imaginez că se vede doar o balenă care se târăște cu greu printre pereții casei și oftează la fiecare schimbare de poziție.

La asta chiar nu mă așteptam prin comparație cu sarcina no 1, când am zburat vioaie până în ultima clipă. O fi copilul mai mare(deși nu cred, doar Matei s-a născut cu 4 kile) sau or fi semnele vârstei(3 ani contează așa de mult?) de vină pentru greutățile astea de mișcare...Oricum, nu de ele voiam să spun aici, ci de bucuria pe care ți-o aduce, pe nesimțite în suflet, gândul că vei mai avea un pui mic.

Pregătire

Să știți că nu din cauză că am intrat pe ultimul metru (ca să nu spun sută de metri, ei au început demult) nu am mai prestat nimic aici. Motivul e altul, deloc plăcut aș spune.

Se pare că soarta conspiră ca eu să îmi fac o idee apropo la ce va fi: mai mulți copii, mai multe probleme. Cum spuneam, e doar pregătirea. Situația e așa: imediat intru în săptămâna 39, ar trebui să fie totul gata, bagajele la ușă, iar eu într-o stare zen obligatorie (mult somn, pace, liniște).

Ați ghicit deja că lucrurile stau puțin altfel, adică total pe dos. De 1 martie, în loc de mărțișor, Matei a primit o viroză pe cinste, care nu vrea să plece nicicum. În stilul deja consacrat, la noi nu există cale de mijloc. Când facem febră, sărim cu lejeritate de 40 imediat ce trece efectul antitermicelor.

Dacă până acum mă plângeam că nu pot dormi din cauză că Pavel e foarte zvăpăiat, acum îi monitorizez din oră în oră febra, îi desfund nasul și îi dau apă lui Matei.

Și mă rog ca Pavel să mai aștepte puțin până pleacă boala asta de la noi din casă, chiar nu vreau să îi facem așa o primire jalnică...

Destul cu văicăreala, fug( mai bine spus mă rostogolesc) la bucătărie, să-i fac o supă bolnăviorului...