Unu: O poştă neîncăpătoare, într-o zi foarte ploioasă de octombrie. Bineînţeles, doar un ghişeu din trei este deschis. În consecinţă, o coadă stufoasă şi multă înghesuială. Mă postez cuminte şi eu, cu căruciorul, ultima sosită, la capătul cozii, fix în balta de la intrare.
Pentru că nu i se găsea pensia unei cucoane, situaţia staţionează. Spre deosebire de mine, lui M. îi place la nebunie aglomeraţia, umezeala şi faptul că îl aprovizionez cu formulare verzi de expediere.
Îşi exprimă încântarea pe limba lui, la un volum cam ridicat, ce-i drept... Unica funcţionară îşi ridică privirea din maldărul de cupoane de pensie şi mă priveşte mustrător.
„Aţi face bine să mai aşteptaţi puţin afară, va mai dura puţin până vă vine rândul.”
Nu m-am obosit să-i reamintesc faptul că afară ploua cu găleata, aşa că am plecat, cu coada între picioare.
Încă una: A doua zi, aceeaşi situaţie: o funcţionară – un ghişeu – o coadă. Păşesc încrezătoare, de data asta fără cărucior, cu M. de mânuţă. Pentru că îşi aduce aminte de formularele verzi, se agaţă de mine să-l iau în braţe. În faţa mea, încă patru persoane. M. se întinde după formularele verzi, însă observă altele muult mai interesante, roz. Încearcă să se lanseze din braţele mele, direct pe tejghea, sprijinindu-se în domnul din faţa noastră. Reuşesc să-l potolesc... pentru aproximativ douăzeci de secunde.
Din nou, priviri mustrătoare. Din nou, nu se gândeşte nimeni că m-ar putea lăsa în faţă.
Ultima: În sala de aşteptare a medicului de familie, o incintă de un metru pe cinci, ticsită cu scaune. Reuşesc să mă inserez cu căruciorul înauntru. Acolo, încă trei persoane îşi aşteaptă rândul în tăcere.
Apare asistenta după un sfert de oră şi mă întrabă cum mă numesc, ca să îmi pregătească fişa. Apuc să îi spun că am venit pentru o simplă trimitere. Îmi spune că nu contează şi dispare. Bineînţeles că tantile paciente au respectat cu stricteţe ordinea sosirii, ignorând cu eleganţă copilul, care se urca pe pereţi, în spaţiul acela strâmt şi fără urmă de geam de-aerisire.
Vă jur, nu îmi trebuie statuie pentru faptul că sunt mamă cu normă întreagă, aş vrea doar puţină înţelegere şi omenie în jurul meu.
Îmi vine să le pun piedică atunci când trec pe lângă mine ca şi cum n-aş exista, în timp ce eu mă chinui să urc scările de la ieşirea din metrou cu căruciorul.
Probabil ăsta e principalul motiv pentru care am ţinut morţiş să stau aceşti doi ani acasă cu M. Dacă şapte nu se poate, măcar doi ani să-i ofer şi voi lupta cu toate forţele să nu devină un nesimţit indiferent, aşa cum văd la fiecare pas.
